Arhivele Naţionale iţi pun la dispoziţie toate informaţiile de care ai nevoie pentru solicitarile tale. Această pagină conţine informaţii despre atribuţiile Biroului Relaţii cu Publicul, date de contact, principalele documente care pot fi solicitate, cum trebuie intocmite cererile şi petiţiile, taxele de eliberare.
Dacă vrei să intreprinzi o cercetare, aici este locul de unde trebuie să incepi! Noi iţi spunem cum şi unde poţi consulta documentele din Arhivele Nationale. Găsiţi programul de lucru, regulamentul sălii de studiu şi alte informaţii utile.
Este deja o tradiţie publicarea de documente şi studii despre ce conţin arhivele noastre. Această pagină îţi prezintă publicaţiile ANR şi proiectele de viitor în domeniu. Suntem convinsi că vei gasi interesantă şi revista noastră.
Ne face placere să lucrăm cu oameni pasionaţi şi pricepuţi. O carieră în Arhivele Nationale poate începe chiar aici. Intră pe această pagină şi vezi dacă şi ce post ţi se potriveste.
Periodicul nostru exprimă imbinarea dintre tradiţia de peste opt decenii a acestei reviste şi tendinţa novatoare de deschidere către ştiinţa istorico-arhivistică la nivel internaţional. Incepand cu 2007 s-a trecut la un format care să ofere o nouă abordare ştiinţifică. In plus, au fost invitaţi specialişti din străinătate pentru a contribui cu materiale la Revista Arhivelor. Archives Review.
Arhivele Naţionale au inceput să renunţe la caracterul festivist al activităţilor sale cultural-ştiinţifice, lăsand loc tot mai mult dezbaterii ştiinţifice autentice, profesioniste. Intraţi aici pentru a viziona aspecte de la diferitele dezbateri, mese rotunde, expoziţii documentare, lansări de carte organizate de noi in ultimii ani.
Arhivele Naţionale pun la dispoziţia publicului inventarele fondurilor şi colecţiilor aflate in depozitele sale. Obiectivul principal il constituie asigurarea accesului online la inventarele tuturor fondurilor şi colecţiilor date in cercetare de Arhivele Naţionale. Programul, aflat in faza de proiect-pilot, urmează să fie dezvoltat in lunile următoare.
Istoricul ANR
Ca instituţie, Arhivele de pe teritoriul principatelor româneşti extracarpatice au fost înfiinţate oficial în contextul elaborării primelor legi administrative moderne, anume Regulamentele Organice, în anii 1831-1832. Pentru perioada anterioară secolului al XIX-lea, nu trebuie însă trecută cu vederea existenţa unor arhive de pe lângă cancelaria domnească, a celor păstrate de către autorităţile ecleziastice, ca şi a arhivelor private constituite de către dregători de diverse ranguri în ierarhia boierească. Dintre acestea, cele mai vechi locuri de păstrare a documentelor le-au constituit mănăstirile, care, datorită caracterului lor sigur, permiteau gruparea inclusiv de documente laice. Astfel, în 1775, este atestată existenţa unei Arhive generale a Mitropoliei Bucureştilor, unde se păstrau şi diferite acte particulare, de tipul hotărniciilor.
De Arhivele Ţării Româneşti se poate vorbi însă abia începând cu 1 mai 1831, iar de cele ale Moldovei de la 1 ianuarie 1832. Este vorba de referiri la modul mai degrabă teoretic la arhive, dat fiind că legislaţia respectivă nu face nicio trimitere la activitatea arhivistică propriu-zisă, ci exclusiv la chestiuni ce ţineau de buget şi de numărul angajaţilor în Arhive. Lipsa unei reglementări clare s-a făcut resimţită şi în perioada ulterioară, în pofida contribuţiei, din perpsectiva funcţiei de directori ai instituţiei, a unor personalităţi marcante ale vieţii culturale româneşti, precum Gheorghe Asachi, Ion Heliade Rădulescu sau Grigore Alexandrescu. Pe parcurs, este de notat tentativa din 1840 cu privire la reglementarea sortării şi evaluării documentelor de arhivă, însă abia în 1862, în contextul creat după unirea celor două principate extracarpatice, instituţia Arhivelor este organizată sub o Direcţie Generală, cu sediul la Bucureşti, în vreme ce Arhivele de la Iaşi devin subordonate acesteia. Cu aceeaşi ocazie, se face distincţia dintre documentele cu valoare istorică şi cele cu valoare practică, iar instituţia este subordonată Ministerului Justiţie, Cultelor şi Instrucţiunii Publice. Este momentul în care, în mod tradiţional, se consideră că instituţia Arhivelor ia naştere, iar peste doi ani, în 1864, “materia primă” a sa se îmbogăţeşte, în condiţiile în care se ia decizia secularizării averilor mănăstirilor; ca urmare, un număr consistent de documente sunt trecute în proprietatea statului. În economia evoluţiei instituţiei Arhivelor, nu trebuie omise reglementările promulgate în anii 1869 şi 1872, ca şi perindarea la conducerea instituţiei, pentru o însemnată perioadă de timp, a unor personalităţi din domeniul culturii, precum Bogdan Petriceicu Hasdeu (1876-1900) sau Dimitre Onciul (1900-1923). (vezi Galeria foto cuprinzând unii dintre foştii directori ai Arhivelor româneşti).
Ar constitui o eroare nepermisă neglijarea mai timpuriei activităţi în domeniul arhivelor pe teritoriul Transilvaniei, desfăşurate prin grija autorităţilor maghiare, anterior momentului în care Regatul Ungariei dispare de pe harta Europei, în prima jumătate a secolului al XVI-lea. În continuare, după includerea principatului transilvan în cadrul monarhiei Habsburgilor, la sfârşitul secolului al XVII-lea, sistemul de conservare şi păstrare a documentelor cunoaşte o serie de îmbunătăţiri, dintre care cea mai importantă a reprezentat-o introducerea sistemului registraturii la principalele instituţii administrative. Odată cu înfiinţarea Arhivelor Statului Ungar, la 1875, cea mai mare parte a arhivelor vechi ale Transilvaniei este concentrată la Budapesta. Astfel, la sfârşitul secolului al XIX-lea, atât în Transilvania, cât şi în Banat şi Bucovina funcţionează sistemul centralizării documentelor în cadrul Arhivelor de stat din Budapesta (Országos Lévéltár) şi Viena (Haus-, Hof- und Staatsarchiv).
După evenimentele de la 1918, unificarea politică a statului român conduce şi la tentativa reuşită de racordare şi în domeniul arhivelor a noilor provincii alipite. Astfel, se înregistrează fondarea Arhivelor Statului de la Cluj (1920), Cernăuţi (1924) şi Chişinău (1925). În această conjunctură, o nouă lege de funcţionare a Arhivelor Statului intră în vigoare începând din 1925, prevăzând, printre altele, constituirea direcţiilor regionale. Instituţia se menţine în subordinea Ministerului Instrucţiunii Publice. Este perioada în care ca directori generali figurează Constantin Moisil (1923-1938) şi Aurelian Sacerdoţeanu (1938-1953).
În contextul noilor orientări ideologice din perioada comunistă, în 1951 Direcţia Arhivelor Statului trece în subordinea Ministerului Afacerilor Interne, iar modelul de organizare sovietic pătrunde şi în domeniul arhivisticii româneşti. În 1996, o nouă lege a venit să reglementeze activitatea instituţiei Arhivelor, ocazie cu care denumirea de Arhivele Statului este înlocuită cu cea de Arhivele Naţionale ale României.
Arhivele Naţionale ale României se află în plin proces de transformare instituţională. Este în curs de elaborare o nouă Lege a Arhivelor, se urmăreşte modernizarea în timp cât mai scurt posibil a infrastructurii, inclusiv informatizarea. Cu alte cuvinte, ne dorim aducerea în termeni reali a Arhivelor în secolul al XXI-lea atât din punct de vedere al ethos-ului instituţional, cât şi sub aspectul practicilor arhivistice şi al dotărilor. Toate acestea pentru a fi o instituţie publică în adevăratul sens al termenului.
